Despre viața căldărarilor osiceni aflăm de la Mihai Gheorghe, zis Năsturel, rom căldărar în vârstă de 68 de ani. Povestea sa nu diferă de celelalte relatări ale romilor care s-au ocupat de acest meșteșug. Nu știe de unde a venit, dar cert este că pe vremea părinților săi romii căldărari nu se stabileau într-un loc decât vremelnic, pentru ca apoi să își continue periplul nomad sau seminomad. Abia prin anii ’60, părinții lui și alte câteva familii se vor stabili cu corturile în Osica de Sus, pe aceste locuri ridicându-se ulterior casele acestora.
Mihai Gheorghe, zis Năsturel, comuna Osica de Sus
De altfel, numele acestei familii de romi, Mihai, va predomina în cadrul comunității care s-a format în această localitate. A învățat meserie de la tatăl său, la vârsta adolescenței, lucrând pentru început cutii de conserve, pentru a nu strica mult material. După o minimă formare și experiență a început să modeleze vase mari din tablă, aluminiu sau cupru (cazane de țuică, căldări pentru fierberea mâncării sau pentru făcut săpunul, fărașe), folosind unelte simple precum foarfeca, ciocanul, nicovala, dornul și foalele din piele de capră („pe care uneori o mâncau câinii“). Își însoțea părinții, trecând Oltețul, pentru a cutreiera satele în căruța cu coviltir, ajungând până la Bălcești, Iancu Jianu, uneori până la Calafat. Nu pleca niciodată doar o singură familie, ci mai multe, formând un mic convoi de căruțe, stabilindu-se la margine de sat, în locurile libere, pentru a nu deranja, aici locuind în corturi, de multe ori și în sezonul rece. Material pentru lucru cumpărau de pe drum sau din zonele în care poposeau, obținându-l de la cei care veneau să repare vasele. Aceștia aduceau, de regulă, bucăți de alamă sau aluminiu de la vasele foarte degradate, pe care căldărarul le topea și le remodela. Banul constituia rar moneda de schimb pentru munca lor. Alimente precum mălaiul, făina, păsările ș.a. erau produsele pe care le primeau adesea în schimbul obiectelor lucrate.
Poză de familie (familia Mihai)
Mihai Gheorghe s-a căsătorit la vârsta de 14 ani, iar soția sa, din Coșoveni (Dolj) avea 13 ani, căsătoria dintre cei doi fiind, așa cum se obișnuiește în neamul romilor, un acord încheiat cu monede de aur de către părinții lor. În practicarea meșteșugului erau de ajutor și femeile, care mai mult se ocupau de „trasul“ la foale și de curățirea pieselor care urmau a fi reparate. Acum, meșterul Năsturel lucrează mai rar, după cum îl ajută puterile. El ne mărturisește, cu un zâmbet complice în colțul gurii, că în tinerețe, când cineva venea cu un vas găurit la reparat, atunci când persoana respectivă nu era atentă îi mai dădea câteva găuri vasului pentru a putea ridica prețul lucrării. Ne vorbește fără regrete despre acele vremuri, care l-au purtat dintr-un loc în altul, care l-au lipsit de confortul unei case primitoare și de o copilărie fără grijă, trădând tristețe doar în momentul când ne mărturisește hărțuirile regimului comunist pentru confiscarea presupusului aur deținut de familia sa. A transmis meseria și fiului său, dar acum acesta nu se mai ocupă cu un meșteșug ce nu-i poate asigura întreținerea familiei.
