Lelioara Bolovan are 66 de ani și se trage, după cum ne-a spus chiar ea, dintr-o familie săracă. „M-am născut în 1957 în Scărișoara, satul Rudari, peste Olt (…) N-aveam cal, n-aveam căruță. Mergeam foarte mult pe jos”, își amintește femeia de vremurile când avea doar 12 ani.
Familia ei a avut de suferit din cauza celui de-al doilea război mondial. „Mama mea a fost luată în Rusia. I-au confundat cu țiganii. I-au luat în Transnistria. Regele Mihai i-a scăpat de i-a adus înapoi. Unii au murit, alții nu au mai putut să vină. A fost o boală, tifos. Da, tifos i se spunea. Mama mi-a tărășit (n.a. – povestit) că trei copii i-au murit”, ne-a spus Lelioara.
După ce au scăpat de război s-au luptat cu marea foamete din 1946-1947. Temperaturile record (chiar peste 50 de grade Celsius) au generat o secetă nemaiîntâlnită până atunci, iar asta a însemnat o criză a alimentelor. Această problemă, suprapusă contextului istoric post-război, a creat o situație dramatică mai ales în cadrul păturilor sociale sărăce.
„Tatăl meu a muncit la boieri. Ne spunea că, de când cu foametea mare, a muncit la un boier chiar și pe un găvan (n.a. scobitura unei linguri de lemn mai mare, folosită deobicei la prepararea brânzeturilor în cadrul stânelor) de făină și pe unul de mălai. Și făcea niște păsat. Foametea a fost grea atunci, ne-a spus că nu se exista”, ne-a povestit Lelioara Bolovan.
Viața părinților ei nu a fost ușoară nici după ce familia s-a reîntregit, o dată cu terminarea războiului.
Când Lelioara Bolovan avea doar 13 ani a trebuit să plece de acasă împreună cu tatăl ei, meșter rudar.
„Auzii, că în cutare loc e pădure bună. Mergeam acolo. Acolo era lemnul bun. Făcea tata la copăi și albii, îmi aduc aminte că avea teslă, avea secure de le lua (n.a. de a le scobi, de a le da o formă). Eram copilă, aveam 13 ani, am mers pe jos de aici până la șoseaua care merge înspre Turnu. Am plecat că muream de foame. Am lăsat-o pe mama mea să ne ducem la pădure, la Cioara”, își amintește femeia.
De la tatăl său a învățat meșteșugul rudăritului. Dar, a făcut mai mult linguri și fuse pentru torsul lânii.
„Am stat în trei bordeie, cinci copilași i-am crescut numai cu spinarea. Noi cu linguri am trăit. Fuse și cu linguri. Mă duceam cu copilașii după mine, îi luam în brațe și cu sacul la spinare, din sat în sat. Plecam și până dincolo de București”, ne povește Lelioara.
Pe față îi apare un zâmbet când își amintește cum striga ca să atragă cumpărători.
„Mă duceam din sat în sat și strigam «Ia linguri dragă, linguri luați, fuse luați. Postăvioare, postăvioare! Albioare!». Dacă aveai spălătoare «Hai la spălătoare!». Te oprea lumea să ia spălător, că îi dureau șalele. Mai strigam «Linguri mari, linguri mici»”.
Acum, când lumea are tot ce le trebuie prin case nu se mai ocupă de rudărit, nu mai face linguri de toate dimensiunile, cum făcea odată. Se ocupă de grădinărit la scară largă, iar produsele le vinde așa cum făcea odinioară, mergând din sat în sat și strigând cât o mai țin puterile.
„După ce am lăsat lingurile am luat grădinile. Am luat grădini în arendă. «Să vă dăm gogonele doamnă, gogonele domnița mea.»”.
Se oprește, își trage sufletul și ne spune că are prea multe de nu mai știe să le zică. Câteva secunde mai târziu, continuă.
„Hai la roșii domniță, roșii doamnă, zarzavaturi. Am varză, roșii, kapia, gogoșari”.
