„Cărămizile țigănești” au fost la mare căutare în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX. La trecerea dintre cele două secole teritoriile românești cunoscuseră o dezvoltare accelerată, iar o dată cu acestea crescuse și nevoia de realizare de noi construcții. Pentru asta era nevoie de cărămizi, iar romii s-au adaptat vremurilor și au devenit destul de repede producători.
Într-o catagrafie de la finele veacului al XVII-lea sunt menționate și meșteșugurile practicate de țiganii din județul Trei Scaune (o unitate administrativă din Regatul României, aflată în regiunea istorică Transilvania; reședința județului era orașul Sfântu Gheorghe și cuprindea mare parte din teritoriul actualului județ Covasna). Printre aceste meșteșuguri se număra și confecționarea cărămizilor, iar țiganii cărămidari, sunt menționați ca fiind vestiți și bine primiți în acest județ.
În timpul comunismului, activitatea de cărămidărit a romilor a fost încetul cu încetul interzisă, dar romii au putut să-și continue munca prin integrarea pe plan local, în zonele locuite de români, în colectivele unor întreprinderi industriale susținute și aprobate de stat. Istoria notează că, la fel ca multe alte activități, cărămidăritul a continuat să fie practicat privat, însă pe ascuns.
„Un alt meșteșug la care recurg Tiganii de sat, e cărămidăritul. Tot ei fac cărămizi. In Țara Oltului, din zece sate (cu 210 profesioniști capi de familie) 23 se recunosc «cărămidari». După zileri (salahori, pălmași), fierari, ca număr, ei vin la rând”, povestește etnograful și muzeologul Ion Chelcea în cartea sa „Țiganii din România”, publicată în 1944. Acesta descrie și cum se făceau cărămizile: „Arderea se face la cuptor, cu care prilej trebuiesc oameni mai mulți și mai tari. Patru din cei mai tari sunt ținuți numai ca să așeze. Ultima fază e atunci când se dă foc cuptorului care trebuie împrospătat cu lemne dintre cele mai grele și prin urmare mai anevoie de introdus în foc. În două zile cu căldură, cărămida se usucă. Dacă nu-i ajută timpul și plouă, cărămida stă cu săptămânile întinsă”.
Astăzi, meseria de cărămidar este considerată tradițională și specifică din punct de vedere etnic romilor, iar cei care o practică sunt tot mai puțini.
Printre aceștia, îl remarcăm pe Marin Drugu. S-a născut în comuna Spanțov (județul Călărași) în 1957 și nu a plecat niciodată de aici. A deprins meșteșugul cărămidăritului încă de mic și a lucrat în satul natal și în cele din jurul acestuia. A fost permanent ajutat de familie, mai ales de cei cinci copii ai săi.
Marin Drugu, cărămidar din comuna Spanțov
„Am lucrat cărămizi de mic copil, de la 10-12 ani. Pe vremea comuniștilor am făcut multă cărămidă la CAP, la noi aici în sat. Am mai făcut la Rodovanu și Chirnogi, acestea erau satele prin care umblam și făceam chirpici sau cărămidă”, ne povestește cărămidarul. La rândul lor, cărămizile erau de două feluri: cărămidă de sobă și cărămidă joasă, ambele tipuri arse în cuptor. La un moment dat se oprește din explicații și ne arată casa din curte: „Ce se vede, asta din față este făcută de mine, cu cărămidă făcută de mine”, ne-a spus mândru Marin Drugu.
Spune că meseria de cărămidar nu era simplă deloc și că totul începea cu găsirea pământului ideal pentru cărămizi. Dacă în satul unde avea comandă nu găsea, cereau celor care îl angajaseră să aducă pământ din satele învecinate. „Ne duceam și sondam pământul. E bun, nu e bun… adu-ne pământ. Pământul de o calitate bună trebuia să fie negru cu galben, ca să se lege. Și să nu aibă humă în el. Pentru cărămizi pământul se combina cu nisip, pentru chirpici se combina pământ cu paie sau rumeguș”, ne explică cărămidarul.
Marin Drugu și formele pe care le utiliza la realizarea de chirpici și cărămizi
