Cercetarea evoluției și continuității meșteșugurilor și obiceiurilor comunităților de romi, în cadrul proiectului nostru, nu a ocolit nici județul Constanța, o zonă cosmopolită din punct de vedere etnic, unde alături de români întâlnim numeroase minorități de origine greacă, turcă, tătară, rusească, bulgară, maghiară și, nu în ultimul rând, romă.
Urmând „Calea Dobrogei“, dinspre localitatea Cobadin, ajungem în orașul Murfatlar, unde comunitatea romă nu depășește 2,5% din populația urbei. Din perspectiva unei astfel de cercetări, procentul nu este unul încurajator, mai ales în contextul în care urma să abordăm comunitatea romă din zona rurală a localității – satul Siminoc. Prin intermediul autorităților locale am ajuns să îl cunoaștem pe d-l Vlaicu Florin, inspector pe probleme de integrare a minorităților din Murfatlar, în vârstă de 53 de ani.
Nicolae Maltezu, fierar (stânga) și Vlaicu Florin,
inspector pe probleme de integrare a minoritaților (dreapta)
De la domnia sa aflăm date precise în ceea ce privește procesul de integrare și asimilare a romilor din această localitate, pe care vi le prezentăm pe scurt: sunt circa 500 de romi pe raza localității noastre; majoritatea sunt proveniți din zona Moldovei și stabiliți aici prin anii ʾ80, singurii romi locali fiind fierarii; aproape fără excepție, romii de aici urmează învățământul general, nu puțini și pe cel superior; familiile de romi din localitatea noastră sunt integrate în rândul românilor, locuind în vatra satului și printre orășenii români, doar câteva familii fiind statornicite în „mahala“, într-o zonă mai mărginașă; căsătoriile timpurii (13-15 ani) sunt din ce în ce mai rare, autoritățile intervenind în cazurile în care mai sunt încheiate înțelegeri între părinții copiilor, în această pricină; conceptul de familie numeroasă nu mai reprezintă o cutumă în cadrul acestei caste, odată cu emanciparea romilor dezvoltându-se și ideea unei vieți mai bune pentru copii; sunt și excepții, în speța de mai sus, atunci când este vorba despre familiile de romi pocăiți (penticostali); limba romani se mai vorbește doar între vârstnici, eu vorbind în cadrul familiei, cu soția, dar copiii noștri vorbesc foarte rar, perpetuarea acestei limbi fiind pusă sub semnul întrebării; existența mediatorului sanitar și-a dovedit eficiența în zona educației sanitare în comunitatea romă, fiindu-le explicate cauzele pentru care romii erau mereu amânați de doctori pentru controale sau analize ori tratați superficial, cauze care țin de o minimă igienă.
Sprijinul d-lui Vlaicu Florin nu s-a limitat la prezentarea aspectelor sociale din viața comunității rome din localitatea Murfatlar, ci ne-a condus și la gospodăria unui etnic rom, reprezentant al unui meșteșug mai puțin consemnat în documentele istorice, anume ceaunăritul. Afirmația nu este una gratuită, pentru că rar, în evoluția prelucrării metalelor în spațiul românesc, alături de meșteșuguri precum fierăritul, lăcătușeritul, tinichigitul, argintăritul, căldărăritul ș.a., apare și ceaunăritul. Fără a trage concluzii pripite, putem presupune doar că acest meșteșug a fost mult timp confundat cu cel practicat de căldărari sau poate că meseria de ceaunar nu a constituit până în contemporaneitate interesul unor studii și cercetări etnografice ori chiar istorice, pentru că existența lui, încă din cele mai vechi timpuri, nu poate fi pusă la îndoială. Cert este că, ajungând la gospodăria d-lui Emil Stoica, în vârstă de 61 de ani, de etnie romă, îl surprindem pe acesta în timpul lucrului. Nici cea mai mică ezitare din partea domniei sale, în momentul în care a aflat ceea ce urmărim.
Meșterul Emil Stoica pregătind materialul pentru turnare
Ne povestește, ca unor vechi cunoștințe, cum a deprins meșteșugul de la părintele său și cum a început să îl practice încă de la vârsta de 16 ani, când a turnat prima formă. Originar din Buzău, a venit în Constanța la vârsta de 10 ani, când părinții săi, care inițial mergeau din loc în loc să vândă vasele pe care le lucrau, s-au angajat și s-au stabilit cu serviciul în Dobrogea. Practicând în adolescență acest meșteșug, alături de tatăl său, nu și-a făcut din ceaunărit un mod de existență. S-a angajat după efectuarea stagiului militar, ceaune lucrând doar rar, în timpul liber. Produsele sale constau în vase mari din aluminiu (de 20 litri), dar și vase mici, precum tigăi, tuciuri, oale de 5 și 10 litri. După pensionare a reluat lucrul în ideea de a-și completa venitul mic rezultat din pensie, dar mai ales pentru a avea o activitate care să îi ocupe timpul liber. Este singurul meșter din zonă care mai lucrează ceaunuri, iar piața de desfacere pentru produsele sale este târgul din orașul Murfatlar.
Vom încerca, în cele ce urmează, într-o formulare sintetică, să prezentăm acest meșteșug, așa cum îl descrie cel ce-l săvârșește: tiparul din aluminiu, un cadru din lemn, mulajul de nisip și multă îndemânare constituie secretul unui vas bine făcut; materialul pe care îl folosește este rezultat din deșeurile de aluminiu sau de la alte vase, material furnizat, de regulă, de către vecinii săi; pentru tipar folosește nisip de râu („vinitură“ de nisip) foarte fin, pământ și praf de cretă, în amestec având o „legătură“ mai bună; acest material nu se irosește, putând fi refolosit la infinit; patru stinghii fixate vertical în pământ, într-o formă rectangulară, reprezintă „ghidajul“ cadrului din lemn în centrul căruia se formează tiparul noului vas; în timpul pregătirii tiparului, materialul este pus la topit într-un vas special, rezistent la temperaturi înalte; punctul de topire al aluminiului fiind la 660°C, este nevoie să se folosească ca combustibil cocsul, un cărbune de pământ alcătuit din reziduuri de petrol sau din gudroane, prin încălzire la temperaturi înalte; meșterul spune că acest combustibil este tot mai greu de procurat, fiind comercializat doar la scară industrială; trei ore durează topirea materialului brut; momentul optim de turnare este dat de culoarea și aspectul lupei aluminiului topit, care trebuie să fie roșu spre brun, iar lupa să se oglindească limpede pe o suprafață lucioasă, pentru ca vasul ce urmează a fi turnat să iasă cu o suprafață perfect netedă; în mulajul de nisip, printr-o fantă anume lăsată, se toarnă aluminiul topit; după turnare se lasă circa 10 minute, pentru a se întări materialul, apoi se desface tiparul, este extras vasul din formă, lăsat să se răcească, după care i se rupe gura de turnare (culeaua), aceasta tăindu-se cu dalta și fiind retopită și refolosită la modelarea altor vase.
Deși, la prima vedere, pare simplu, nu este deloc așa, uneltele cele mai de preț ale meșterului Emil Stoica fiind, de fapt, îndemânarea și răbdarea. O cât de mică greșeală în forma tiparului va duce la compromiterea peretelui vasului, acesta fiind ulterior spart, retopit și turnat din nou. Având, parcă, intenția de a ne demonstra cele spuse, unul dintre vasele turnate a fost stricat, din cauza obturării canalului de scurgere a metalului topit, cel mai probabil, ne spune meșterul, cu un firicel de nisip căzut din peretele tiparului. Surprinzător, niciun regret din partea meșterului, nicio mâhnire în fața acestei întâmplări care i-a zădărnicit munca de câteva ore… Și nu pentru că avea oaspeți. Totul, din atitudinea acestui om, emana bun simț, respect, dragoste pentru meserie și pentru muncă în general. Singurul său regret, după cum singur mărturisește, este că urmașii săi nu mai doresc să facă această meserie, nici măcar dintre vecini, dintre care a încercat să racoleze un ucenic să îl ajute la lucru și să îl învețe acest meșteșug.
Pregătirea tiparului
Meșteșugul d-lui Emil Stoica este asemenea tuturor meșteșugurilor tradiționale, practicate nu numai de romi, supus marginalizării și uitării, sufocat de economiile multinaționale și globalizate.
