Și în comuna Chirnogi, aflată în programul cercetărilor noastre, fierăritul și-a pus amprenta asupra denumirilor de străzi, oglindind frecvența meșteșugului în această zonă. Nu departe de strada Nicovalei, își are gospodăria și atelierul ultimul meșter fierar activ din această localitate, d-l Aurel Ioniță.
Și în comuna Chirnogi, aflată în programul cercetărilor noastre, fierăritul și-a pus amprenta asupra denumirilor de străzi, oglindind frecvența meșteșugului în această zonă. Nu departe de strada Nicovalei, își are gospodăria și atelierul ultimul meșter fierar activ din această localitate, d-l Aurel Ioniță.
Meșterul Aurel Ioniță (zis Capan)
A învățat meșteșugul de la tatăl său, s-a născut cu sunetul de ciocan în ureche, iar ciocanul a fost prima sa jucărie, “jucărie” care, mai târziu, i-a pus pâinea pe masă. A practicat fierăritul toată viața cu plăcere, chiar dacă uneori această muncă a fost istovitoare. Toate aceste lucruri le aflăm aproape fără să-l intervievăm, meșterul Aurel Ioniță având un dar al vorbirii care ne-a ușurat foarte mult misiunea.
Pentru început, intrăm în contact cu inventarul fierăriei sale, vorbindu-ne despre utilitatea sculelor de care se folosește în activitatea sa: clește pentru tăiatul caielelor, clește de foc, clește de potcovit, diferite tipuri de ciocane, cuțitoaie pentru curățat copita (o unealtă mult solicitată, mai ales în sezonul cald, când copita este foarte tare), draibăr (burghiu din fier), foarfeci de tablă, spițernic (sfredel), menghina “țigănească”- indispensabilă în atelierul unui fierar, datorită rezistenței sale la loviturile puternice de ciocan, apoi nicovale, filiere, bomfaiere, diferite modele de dornuri, dar și vatra cu foalele care ațâță focul și crește puterea cărbunelui. Multe dintre aceste scule sunt moștenite de la tatăl său, Petre Ioniță, iar altele sunt lucrate de el însuși, fapt pentru care aceste unelte reprezintă o parte importantă din viața sa. Meșterul Aurel ne spune că nu s-a rezumat doar la fierărit, lucrând și anumite piese de car, pe care, în mod obișnuit, le lucrează rotarul. A confecționat roți de car, de la butuci până la spițe și obezi, iar șinele roților aveau mereu nevoie de ajustări, din cauza dilatărilor componentelor roții din timpul verii. Pentru acestă din urmă intervenție este nevoie de un suport, numit “Iamur” (un scaun întors, cu un ax filetat în centru), pe care se fixa roata de car. După ce se efectuau reparațiile necesare la roată, se lua măsură la diametrul roții, după care se repara șina prin lipitură la cald (șiț – sudură prin foc).
Atelierul de fierărie al lui Aurel Ioniță
Ziua începea, pentru meșterul Aurel, cu bătăile ciocanului, abia apoi auzindu-se cântatul cocoșilor. Volumul de muncă era atât de mare încât se ruga să mai fie și o zi cu ploaie, pentru a se putea odihni. Atunci când plugarul venea cu fiarele plugului la ascuțit, trebuia să lase tot pentru a se ocupa de acestea înainte de a se crăpa de ziuă, pentru ca atât omul, cât și animalul folosit la arat să nu se expună căldurilor excesive de la orele amiezii.
Pe vremuri, toate uneltele folosite la ocupațiile tradiționale treceau prin mâna fierarului, pe vatra sa meșterul folosind mai multe categorii de cărbune, în funcție de obiectul lucrat, pentru lipirea la cald de pildă având nevoie de huilă, cu o putere calorică mai mare. Astăzi, folosește și cărbune din lemn, mai slab caloric, suficient de bun însă pentru comenzile de acum: topoare, securi, sape, lame de plug de tractor, prășitori de grădinărit etc. Cărbunele din lemn și-l prelucra singur, în curte, unde se făcea o groapă în care punea lemne de esență tare, apoi se astupau cu pământ, pentru a arde în sistem închis. Pentru obținerea acestui tip de cărbune trebuia ca lemnul să ardă timp de o săptămână.
Bun povestitor, Aurel Ioniță ne călăuzește cu pricepere în lumea muncii de sacrificiu a fierarului. Spunem “de sacrificiu”, pentru că la cei 59 de ani ai săi deja plătește cu sănătatea numeroasele nopți nedormite, în care a lucrat fără a se odihni suficient. Cu o modestie, care ar trebui sa fie o lecție însemnată pentru toți cei care susțin inegalitatea raselor, afirmă că nu numai munca fierarilor este importantă în contextul economic rural, ci și celelalte ocupații, explicând că nu poate avea pâine pe masă dacă plugarul nu ar munci pământul, de aceea între meserii există o strânsă corelație. Cunoscător al tainelor prelucrării metalului, dar și a obținerii cărbunelui folosit în atelierul său, meșterul nostru spune că este nevoie, ca fierar, să cunoști și anatomia animalului, pentru a ști unde să lovești cu ciocănelul pe caia atunci când pui potcoava, altfel riști rănirea animalului sau să fii rănit tu însuți de reacția animalului la durere. Pentru potcoave se lucrează cu mai multe ciocane, mai întâi cu unul de 3kg., apoi, după aplatizarea suficientă a fierului brut, se trece la ciocanul de 1,5kg. „Eu lucram două potcoave în același timp, pentru a profita de cărbunele ars aflat în forjă”. Este momentul în care facem asocierea cu zicala “bate fierul cât e cald… ”, cărbunele fiind greu de procurat, iar fiecare clipă în care acesta ardea trebuia folosită din plin de către fierar. În acest sens, meșterul vine cu lămuriri suplimentare: “dacă am un fier pe foc, iar la mine strigă o sută de persoane, nu ies pentru nimic în lume… nu las ciocanul din mână”. De altfel, își amintește mai multe episoade în care vecini sau prieteni încercau, în glumă, să-l determine să iasă din fierărie, în timpul lucrului, fără succes însă.
Se pare că latura artistică a acestui meșteșug nu se rezumă doar la forma pieselor lucrate. Lovitura de ciocan presupune un anumit ritm și o anumită tehnică de lovire. Este, dacă vreți, cartea de identitate a fiecărui fierar. Nu existau lăutari în zonă care să depășească sunetul de ciocane produs de fierari… ciocanele pe nicovală producând cea mai plăcută muzică, afirmă meșterul Aurel cu mândrie, dar, așa cum ne-a obișnuit, generalizând aspectul, pentru a nu se evidenția pe sine. Și nu este o hiperbolizare a acestui aspect, dacă luăm în considerație observațiile filosofului și matematicianului grec, Pitagora, care spunea că muzica este doar o conexiune numerică între vibrații, măsurată după intervalul dintre ele.
Nu se cunoștea sau nu se folosea procesul de călire a fierului cu azot sau ulei, ci doar cu apă. Se încălzea metalul până la roșu, apoi se răcea imediat prin imersii repetate în apa rece. Apa folosită pentru călirea fierului (“făcăriță”) avea și puteri tămăduitoare, fiind folosită uneori pentru stropirea copiilor bolnavi. Astfel că, fierului și fierarului i se atribuiau, în mentalitatea populară, puteri magice. Fierul era înzestrat și cu forță stimulatoare, drept pentru care, la sfârșitul sezonului rece fierarul era solicitat să “scuture” pomii, adică să-i amenințe cu tăierea dacă nu vor avea rod bogat. De asemenea, în primele șase săptămâni de viața, în leagănul sau pătuțul copilului se puneau obiecte din fier, pentru a crește tare ca fierul.
Însemn de meșter („AUR”)
Ne despărțim de fierarul Aurel Ioniță (AUR – însemnul de meșter, abrevierea prenumelui) plăcut impresionați nu numai de iscusința cu care a lucrat și mai lucrează fierul, dar și pentru fluiditate cuvintelor cu care și-a descris meseria. Ne mărturisește însă că nu a făcut școală, dar că biblioteca lui se găsea în camera bunicului său. Sunt cuvinte emoționante, care l-au transformat pe meșterul fierar Aurel Ioniță într-un ambasador de seamă al artei fierăritului, dar, mai cu seamă, al ideii de toleranță și a respectului pentru diversitate. Aurel Ioniță este, astfel, nu numai un meșteșugar priceput, dar și un om ager la minte, care înțelege ușor lucrurile, aspect al personalității umane pe care călătorii străini l-au consemnat deseori când făceau referire la romi, deplângând faptul că, din lipsa culturii, această inteligență se pierde și se alterează.
În gospodăria lui Aurel Ioniță, zis Capac, în Chirnogi, jud. Călărași
