Cercetările efectuate în satele din sudul județului Giurgiu au scos în evidență o situație interesantă legată de meșteșugurile romilor rudari din zonă. În satul Pietrișu din comuna Găujani și în comuna Slobozia am întâlnit foarte mulți rudari care s-au specializat în realizarea de cărămizi pentru construirea sobelor. Meșteșugul cărămidăritului l-au învățat de la părinți care se pricepeau și la confecționarea obiectelor din lemn („ălbii”, fuse, linguri, scaune), îndeosebi în perioada de iarnă. Majoritatea celor intervievați ne-au spus că nu au fost lăsați (sau încurajați) de părinți să învețe meșteșugul prelucrării lemnului, aceștia considerând că este o muncă grea nefiind remunerată pe măsură.
Echipa de cercetare a proiectului a stat de vorbă cu Florea Ciolan, rudar din satul Pietrișu, com. Găujani și fost meșter cărămidar. „Am lucrat vreo 10 ani la cărămidă. La 18 ani am terminat școala profesională, la marină, și m-am îmbarcat. Am lucrat multe sâmbete și duminici și apoi le compensam cu zile libere. Stăteam câte 4-5 luni pe an acasă, îmi luam femeia și copiii și plecam la cărămidă”, ne-a povestit. Își amintește că declinul meșteșugului cărămidăritului a început în a doua jumătate a anilor ’70. Mulți dintre părinți își doreau ca tinerii să meargă la școală și să facă măcar o profesională, dacă nu liceul, după stagiul de opt clase primare. După ce terminau școala profesională au liceul mulți nu se mai întorceau în sat sau o făceau ocazional. „Noi tineretul am început să mergem pe la școli, pe la serviciu. Se cam termina cu cărămizile. Cam din anii ’80-’85 a început să se rărească. Rămăseseră să facă cărămizi doar cei care nu aveau școală și au continuat cam până la începutul anilor 1990”, rememorează nea Florea.
Secretul pentru obținerea unor cărămizi bune era calitatea pământului din care acestea urmau a fi confecționate. „Era un timp de pământ care dacă nu se frământa bine, cărămida crăpa. Pământul se înmuia, se lua la sapă de două-trei ori”, mai povestește Florea Ciolan. „Aluatul” astfel pregătit era pus în tiparele pentru cărămizi și apoi erau lăsate la uscat. Se lucra pe suprafețe întinse, în primul rând pentru a putea face un număr mare de cărămizi, dar mai ales pentru că era nevoie de una-două zile pentru acestea să se usuce.
Alături de Ciolan Florea, Pietrișu, com. Găujani, jud. Giurgiu
În prezent, meseria de cărămidar o mai practică în comună Aurica și Florin Dinu (60 de ani, respectiv 65 ani) și Didina Iordan (66 de ani). Și aceștia fac tot cărămizi pentru sobe, ceva mai lungi și subțiri decât cele utilizate pentru construcția caselor.
Aurica și Florin Dinu, meșteri cărămidari, împreună cu reprezentanții Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”.
Aurica Dinu ne arată cuptorul, situat în spatele curții, unde se ardeau cărămizile
Didina Iordan, cărămidăreasă, ne arată cărămizile pentru sobe făcute chiar de ea.
Aurica Dinu ne prezintă formele pe care le utilizează pentru a face cărămizi pentru sobe
La marginea comunei Slobozia, aproape de malul Dunării, am întâlnit la lucru alte două familii de rudari Stanciu Ion (63 ani) și Stanciu Petra (64 ani), Rudaru Vasile (64 ani) și Rudaru Gica (66 ani), care ne-au dat furnizat informații detaliate despre meșteșugul cărămidăritului.
Cărămizile realizate de aceștia sunt special făcute pentru construirea sobelor și sunt de două mărimi: mică (subțire) și mijlocie („mijloacă”). La o sobă sunt folosite în jur de 160 – 200 de bucăți, de obicei de ambele mărimi în proporție de 50-50%.
Din întreg procesul tehnologic, partea cea mai grea o reprezintă prelucratul lutului. Seara se pregătește cantitatea de lut ce va fi folosită în următoarea zi. Acesta se amestecă foarte bine cu apă și se acoperă cu o folie de plastic pentru a-și păstra umezeala și elasticitatea. În trecut lutul era scos la cazma, iar apa era adusă de la gârlă cu gălețile. Acum lutul este extras cu excavatorul iar apa este adusă cu pompa. Calitatea lutului este de asemenea extrem de importantă, acesta nu trebuie să fie nisipos altfel se crapă în timpul procesului de ardere.
După ce se modelează lutul în tiparul dublu de lemn se așază cărămida crudă pe pământ, într-o zonă special amenajată, curățată de vegetație și nivelată, peste care se presară nisip cernut pentru a nu se lipi. Se ține la uscat o zi sau două, în funcție de vreme. Se întoarce și pe partea cealaltă pentru o uscare uniformă. De obicei sunt făcute în jur de 1000 de cărămizi pe zi. Cărămizile uscate sunt depozitate unele peste altele fiind așezate pe muchea lungă pentru a nu se sparge. Deși în tinerețe făceau peste 30000 de cărămizi într-o singură tură, în prezent cuptorul este amenajat pentru 10000 – 12000 de bucăți.
Acesta se menajează pe loc având formă cubică. Cărămida este aranjată una peste alta, după un anumit tipar bine stabilit învățat de la părinți, realizându-se cele trei canale mari de tiraj precum și o serie de canale mai mici pentru distribuția uniformă a căldurii. După aranjarea cărămizilor se construiesc pereții cuptorului făcuți din chirpici tencuiți cu lut pentru a păstra căldura înăuntru cât mai mult.
Meșterii cărămidari Ion și Petra Stanciu, Slobozia
Arderea se începe dimineața și se întreține o zi întreagă, folosind ca și combustibil lemn de esență tare (fag) și cărbune (lignit adus de la Țigănești). Cărbunii sunt așezați în centrul celor trei canale de tiraj, la „grătar” (zonă unde cărămizile sunt special aranjate pentru a distribui căldura pe toată suprafața interioară a cuptorului), iar lemnele sunt puse în gurile cuptorului. Cuptorul se desface la 4-5 zile după oprirea focului. Până în urmă cu peste 20 de ani au făcut și cărămizi mari, pentru construcții, precum și chirpici („tulă”).
Înainte, în zona erau în jur de 15 persoane care se ocupau cu produsul cărămizilor, în prezent rămânând doar 5.
Rudaru Vasile și Rudaru Gica au învățat de la părinți și meșteșugul prelucrării lemnului. Ei confecționează în prezent doar linguri din lemn de plop sau salcie, pe care le comercializează în piața din Giurgiu.
Meșterii cărămidari Vasile și Gica Rudaru, Slobozia
