Vlad Constantin are 66 de ani și s-a născut în comuna Măldăeni, jud. Teleorman, localitate în care trăiește și azi și în care declară „o să închid ochii tot aici”. Locuiește împreună cu soția pe strada cu nume predestinat – Tarafului – amintind meseria lui și a familiei pentru că talentul se moștenește iar meseria se transmite din tată-n fiu. Păstrează numele mic al bunicului, tot lăutar, care la rândul său a avut 8 băieți ce i-au îmbrățișat meseria și pasiunea pentru muzică, în special instrumentală. Își amintește că bunicul (născut în 1901) a făcut armata la Chișinău și s-a întors de acolo pe jos până acasă.
Informatorul se întoarce în timp, rememorând nostalgic copilăria, atunci când în sat erau nenumărați lăutari și tarafuri. Un taraf cuprindea: cobză (la care se interpretau în special cântece bătrânești), vioară, acordeon, țambal. Din repertoriul vechi enumeră: Haiducul, Iancu Jianu, Cântecul nașului. Și tatăl său a performat până în 1992, iar un an mai târziu a decedat. În anii în care a început să cânte, repertoriul era majoritar cel al lui Gică Petrescu, diferit față de muzicile tradiționale. A mai cântat, la cererea publicului si romanțe, dar și muzica populară a deja celebrilor Maria Ciobanu și Ion Dolănescu. Temele predilecte ale cântecelor solicitate erau iubirea, banii și dușmanii.
Ca orice lăutar, a început să „prindă” muzica mai ales „după ureche”, apoi a cântat și cât era în armată la Cluj. Nu cântă singur ci împreună cu Ioana, soția lui, în vârstă de 60 de ani. Între cei cu talent vocal ce stăpânesc „muzica îngâtuită”, specifică sunt Aurel Coman, Nicu Țăranu, Dumitru Paliu, Dumitru Tacorie.
La mare cinste între performerii muzicii lăutărești stă pentru el Romica Puceanu, ale cărei competente interpretative sunt neîntrecute și în zilele noastre.
Legat de obiceiurile tradiționale, cele legate de nuntă sunt încă păstrate, într-o formă mult diluată (doar punctate prin mersul mireasă, cântecul nașului, învelitul miresei), însă din copilărie știe cum se cânta cu lăutari și la înmormântări, iar al „mort tânăr” obiceiul era după cum urmează: se ducea „la udat”, se făcea o horă într-un cerc, se puneau flori în piept, florile erau așezate în jos, se făcea bradul și se cânta, de regulă Titanic Vals. La cimitir, bradul se lega pe cruce, cu crengile în jos.
Din anii 80 a existat obligația declarării repertoriului la Consiliul Popular. Are 4 copii, două fete și doi băieți. Aceștia din urmă, Nicu și Viorel, primul performează la vioară, al doilea este solist, au urmat pasiunea părinților și duc tradiția mai departe. Și unul dintre nepoți „simte muzica”, declară nea Costel cu mândrie.
Referitor la muzica nouă, cerută în prezent, el observă că gusturile s-au uniformizat, astfel că maneaua e ascultată și plăcută de toată lumea. Se mai cântă și folclor la evenimente, însă predilectă este tot maneaua (Cântec de origine orientală, cu melodie duioasă și tărăgănată). De altfel place publicului tot ce e ritmat, iar în acest caz observă introducerea în repertoriul instrumental a elementelor din muzica sârbă. Același tip de muzică se cântă și în Banat. Între acordeonișții din țară, face și un top: Ionică Minune, Marian Mexicanu, iar pe locul al treilea regretatul Ion Onoriu, soțul artistei, trecută și ea la cele veșnice, Gabi Luncă.
În prezent în Măldăeni nu mai există taraf, ci doar câțiva lăutari. Faptul că acum există acces la internet și la muzica modernă, îl face pe nea Costel să declară că „nimeni nu mai cântă azi rău”, făcând referire desigur la ajutorul muzicii de pe negative și la sistemele de sonorizare performante. Deși timpurile s-au schimbat și muzica deopotrivă cu ele, Constantin Vlad rămâne fidel viorii Reghin „care îl ascultă cum vrea el”, lucru ce îl pune în rândul celor câțiva, din ce în ce mai rari, lăutari autentici.
