Unul dintre meșteșugurile tradiționale ale romilor este și prelucrarea metalelor prețioase, aur și argint. Cei care îl practică sunt argintarii. În Etymologicum magnum Romaniæ: Dicționarul limbei istorice și poporane a Românilor publicat de Bogdan Petriceicu-Hasdeu în 1886 este precizat faptul că argintarii, numiți altădată zlătari, făceau parte din neamul rudarilor. Se ocupau cu prelucrarea și comercializarea metalelor prețioase, aur, platină și argint. Numeroase documente medievale îi amintesc ca robi domnești ori aparținând mânăstirilor sau boierilor. Pentru o anume libertate de mișcare și pentru practicarea meșteșugului lor plăteau către cei susamintiți dări în bani sau în metal prețios. Se bucurau și se mai bucură, încă, de respect și de un anume statut social și material în cadrul comunității (de exemplu, pe o proprietate a lor din mahalaua „popii Manta” din București a fost construită, la început din lemn, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, pe timpul domnitorului Matei Basarab, o biserică ce le poartă și astăzi numele: biserica Zlătarilor).
În epoca modernă și în perioada interbelică, cu respectarea unor prevederi legislative, argintarilor le-a fost permisă practicarea meșteșugului și viața nomadă. Ei se deplasau din loc în loc lucrând cu materialul clientului sau cu metalul ce le aparținea obiecte de podoabă dar și piese de harnașament (pinteni), piese de îmbrăcăminte (nasturi, butoni), obiecte de uz casnic (tacâmuri, castroane, tăvi, solnițe aurite, cupe de argint aurite, cești) și obiecte religioase (cădelnițe, sfeșnice, cristelnițe, candele, cruci). Nu au avut niciodată un atelier – lucrau sub cerul liber. Tehnicile folosite: filigranul, modelarea în relief prin ciocănire, încrustarea cu pietre prețioase.
Instaurarea puterii populare după 1947 a dus la confiscarea metalelor prețioase pentru toți locuitorii României. Legislația ce a urmat a înăsprit regimul metalelor prețioase, culminând cu decretele statului socialist din anii ‘60 care, sub amenințarea cu închisoarea, interzicea deținerea și prelucrarea lor artizanală. Lor li s-au adăugat și deciziile luate de puterea comunistă în anii ‘70 care obliga romii nomazi la sedentarizare. Cu toate aceste inconveniente meșteșugul artistic practicat de argintari a supraviețuit, fiind transmis în familie din tată în fiu. După revoluția din 1989 numărul argintarilor a scăzut deși unele încercări de revitalizare a meșteșugului, alături de altele practicate de romi, s-au făcut. Cauzele ar fi invazia produselor similare dar cu prețuri mult mai mici venite în special din Turcia, interesul scăzut al tinerilor față de meșteșug și lipsa unui sistem de pregătire profesională coerent în acest domeniu.
Majoritatea romilor care practică meseriile tradiționale sunt concentrați în comunitățile rurale, dar există și excepții, una dintre ele fiind reprezentată de argintari. Aceștia din urmă locuiesc în zonele situate în proximitatea orașelor sau chiar în orașele unde își desfășoară activitatea. Meșteșugari pricepuți, situați în rândul elitei neamurilor de romi, ei se mai găsesc în prezent, în număr restrâns, în județele Teleorman (în special în municipiul Alexandria), Ialomița (în orașul Țăndărei, cartierul Strachina), Tulcea și în municipiul București. Se ocupă cu prelucrarea metalelor prețioase – aurul, platina și argintul-, din care realizează bijuterii (inele, cercei, brățări), obiecte de podoabă (pandantive, ace pentru cravată, broșe, clame de păr, diademe, nasturi, lănțișoare etc.), obiecte de cult (sfeșnice, policandre, icoane, ferecături pentru icoane, clopoței, candele, cădelnițe, cruci), precum și obiecte de artă decorativă și utilitare (coperți și legături de carte de carte, casete, tacâmuri, veselă, etc.).
Talentați, reușesc într-un atelier improvizat dotat cu un număr minim de unelte să realizeze bijuterii frumoase apreciate atât de etnicii romi cât si de alte etnii.
Argintar la lucru, comuna Pietroșani, județul Teleorman, 1959
Acest material prețios era și este preferat atât de biserica ortodoxă. La jumătatea secolului al XX-lea patriarhul Justinian, care a acordat o atenție deosebită sectoarelor specializate în confecționarea obiectelor de cult, pune bazele organizării Atelierelor Patriarhiei Române unde se confecționează aproape toate obiectele bisericești întrebuințate în cultul ortodox. Aici, lucrătorii nu erau doar monahi (în anul 1953 aceștia reprezentau doar doua treimi din muncitori), alături de ei contribuind la realizarea obiectelor și laici iar în mod deosebit pentru cele din metal, mulți romi. Și la reorganizarea atelierelor din anul 2009 sub conducerea Preafericitului Părinte Daniel, actualul patriarh, în secția Metale prețioase au fost angajați romi, în special meșterii argintari, dovadă a profesionalismului lor. Aceștia realizează prin presare, turnare, cizelură și gravură numeroase obiecte de cult: candele, cădelnițe, chivoturi, cruci, icoane și coperți de carte, racle, engolpioane, butoni pentru cămăși, ordine și cruci comemorative, diverse distincții.
Tot ei lucrau și pentru populație multe dintre accesorii – nasturi, catarame, ținte-, și piese de podoabă tradiționale, atât femeiești cât și bărbătești, argintul fiind considerat un material benefic, protector, de bun augur, nu doar pentru că se găsea din belșug și era mai ieftin, ci și pentru semnificația sa magică.
Astfel, pentru atragerea norocului asupra casei la nuntă miresei i se punea un ban de argint în pantof; cei ce doreau să aibă succes în afaceri purtau un ban de argint în buzunar; la naștere, moașa le tăia copiilor buricul cu un cuțitaș făcut dintr-o monedă de argint; în vinul pus în farfurie pe masa de Paști cu care se spălau credincioșii romi veniți de la biserică se punea, alături de oul roșu și o monedă de argint; la Anul Nou căldărarii obișnuiau să pună în căldarea cu apă monede din argint pentru ca anul ce abia începea să fie bogat în bani, bunăstare, noroc, sănătate. Amintim și paharul de argint „taxtaj”, transmis din generație în generație pe linie masculină și folosit în ceremoniile importante ca marcă socială.
Accesorii vestimentare din alamă: bumbi și nasturi pentru vestele purtate de bărbați; ținte decorative pe punguțele de piele atârnate la brâu, în care corturăresele țineau cărțile pentru ghicit. Comuna Albești, județul Arges, 1960
Ținte de alamă pe căpăstrul calului. Comuna Rușețu, județul Buzau, 1959
Romilor le plac bijuteriile pe care le poartă atât zilnic cât și cu ocazii speciale.
Căldărar din comuna Buzescu, județul Teleorman, 1993
Romii argintari formează acum familii, nu comunități. Nu au un port specific, au trecut la tipul de îmbrăcăminte modernă, bărbații, în special, preferând o ținută sobră. Au un nivel mediu de educație, școala fiind frecventată mai ales de băieți. Fetele se căsătoresc de tinere și nu practică vreo meserie decât în cazuri rare. Dacă bărbații se ocupă cu realizarea obiectelor din argint, ele sunt cele care aduc comenzi și vând produsele realizate. Limba tradițională romani, acolo unde mai este vorbită, este utilizată doar în familie. Amenajariea interioarelor caselor a păstrat stilul vechi, specific etniei rome, cu covoare persane pe jos și carpete viu colorate ce împodobesc pereții camerelor.
Uneltele folosite de meșteșugarii argintari în realizarea produselor sunt: nicovala, ciocanul, foarfeca, cleștele, penseta, lampa de sudat, pila, preduceaua. Obiectele sunt realizate, în cele mai întâlnite cazuri la domiciliul propriu, la cei care comandă anumite produse sau în cadrul demonstrațiilor din târguri și expoziții inițiate de autorități ale statului, organizații sau fundații, muzee (organizate în perioada sărbătorilor importante – sărbătorile Pascale, de Crăciun și de Anul Nou, la celebrarea diferiților sfinți – Sf. Maria, Sf. Ilie, Sf. Dumitru etc., sau cu alte ocazii – 1 și 8 martie, 14 februarie – Dragobete, în weekend-uri). Lucrează atât cu materialul clientului cât și cu material achiziționat de ei din diverse surse (târguri ori site-uri de antichități). Iarna este anotimpul anului în care argintarii produc cel mult mai mult deoarece își petrec ce mai mare parte a timpului acasă, practicând meșteșugul. Lucrează manual modele unicat dar și de serie mică. Argintarii percep învățarea acestei meserii ca pe o obligație transmisă de generațiile anterioare și pe care ei au datoria să o ducă mai departe. În același timp, sunt conștienți că menținerea lor pe piață comportă readaptarea atât la tehnici de lucru moderne cât și la noile cerințe ale publicului.
Deoarece și-au manifestat interesul de a lucra în continuare stradal, adică să beneficieze de ateliere mobile pentru a putea duce mai departe meseria, au cerut spijinul autorităților. În acest sens mai multe programe naționale și internaționale au inclus diferite forme de specializare pentru practicanții acestui meșteșug, unele finalizate cu obținerea unui atestat (ex.: o astfel de școlarizare „Cursuri de bijutier”- care dura 2 ani, a fost organizată la Universitatea „Spiru Haret”; în prezent organizează cursuri de bijutier, acreditate, DallesGO). De asemenea, în baza Hotărârii Guvernului nr. 575 bis/1992 cu privire la realizarea unor nomenclatoare unitare de interes general prevăzute în concepțiagene rală a informatizării în România, materializate prin Ordinul Comun nr. 1.832 / 856 / 2011 din 6 iulie 2011 privind aprobarea Clasificării ocupațiilor din România, ocupația de argintar, cod 731301, a fost încadrată în grupa 7313 „Giuvaergii și lucrători în metale prețioase”.
Beneficiind de aceste înlesniri unii argintari au reușit să dezvolte colaborări cu designeri internaționali și locali pentru realizarea unor colecții contemporane de bijuterie, fashion și home decor (ex. Radu Ion -Nevers, argintar din București cu rădăcini la Tăndărei, Ialomița).
Producerea pe loc, sub privireile clientului, a diferitelor obiecte și faptul că totul se petrece sub ochii trecătorilor, este considerată de către argintari cea mai eficientă metodă de promovare a produselor și a lor înșiși, ca meșteșugari autentici, păstrători ai tradiției.
Sunt, de asemenea, „restauratori” în special pentru persoane private, dar și pentru diverse instituții și organizații care posedă obiecte din metale prețioase. Acestea, datorită meticulozității și priceperii lor, își recapătă frumusetețea și strălucirea inițială.
Noul context socioeconomic și concurența produselor de serie mare a creat sincope în comercializarea produselor muncii argintarilor lor, fapt pentru care practicarea meșteșugului nu mai reprezintă un gen de meserie care să ducă la furnizarea constantă a veniturilor sau la creșterea acestora. În încercarea lor de readaptare, o parte dintre meșteri și-au reluat studiile, cu speranța practicării și a unei alte meserii.
În neamul argintarilor bărbaților le revine sarcina realizării obiectelor, procurării și prelucrării materiei prime. Și, așa cum și ei au dobândit tainele acestui meșteșug de la înaintași, argintăria fiind meserie moștenită din tată în fiu și practicată cu mândrie, simt că trebuie să își inițieze copiii de la vârste foarte fragede în acest meșteșug artistic (copiii sunt incluși de mici, de la 4–5 ani, în diverse activități). Odată cu meșteșugul țin să le insufle și sentimentul de mândrie față de neam, de părinți și de rudele apropiate.
Își trimit la școală – atât băieții cât și fetele, nivelul de instrucție al acestora fiind un lucru bun și util, motiv de mândrie, deoarece ei înseși se consideră în opinia lor mai cizelați, mai evoluați, prin portul, accentul, meseria – adevărată artă. Cu toate că o serie de tradiții, obiceiuri specifice etniei rome au dispărut de-a lungul timpului și datorită contactelor mai dese cu alte etnii, practica meșteșugului argintăresc s-a păstrat și a rămas neschimbată de-a lungul secolelor.
Argintarii sunt un neam ai cărui membri se sprijină între ei. După 1990 au încercat chiar diferite de asociere (ex.: Liga Meșteșugarilor din România, Asociația Meșteșugarilor și Comercianților Tradiționali Romi etc.).
Mai există argintari care practică în mod tradițional meșteșugul (statistic în jur de 1000). Ei pot fi întâlniți în piețele organizate săptămânal în diferite localități, la târgurile anuale prilejuite de marile sărbători calendaristice ori religioase, sau la manifestările organizate de diferite instituții (muzee, de exemplu). Unul dintre ei este Ion Crăciun din Alexandria, Teleorman. Născut într-o familie de argintari în urmă cu 69 de ani, a deprins arta prelucrării argintului și aurului, la fel ca fratele lui Mircea (m. 2017) de la tatăl său. Lucrează acum cu uneltele simple din „trusa” lui doar mici podoabe din argint – verighete, inele, cercei-, pe care le comercializează în târguri. Sănătatea precară și vârsta care înaintează nemilos îl vor determina să lucreze din ce în ce mai puțin și, din nefericire nu are cui preda ștafeta.
Argintarul Ion Crăciun din Alexandria și „trusa” de unelte: nicovala, pile, dornuri, ciocane, clești, materie primă-argint, „apă tare”- acid azotic, borax – tetraborat de sodiu.
Comuna Drăcșănei, județul Teleorman, 2022
(în prezent, în colecțiile Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”)
Bijuterii -verighete, inele și cercei-, lucrate de meșterul Crăciun din Alexandria.
Comuna Drăcșănei, județul Teleorman, 2022
