Rudarii sunt cunoscuți ca meșteri neîntrecuți în prelucrarea lemnului. Se pare însă că inițial aceștia au fost aurari, din punct de vedere etimologic termenul „rudă“, de origine slavă, însemnând mină/minereu. Se ocupau cu spălatul aurului, cules din nisipul râurilor, pe malurile cărora se așezau (Olt, Argeș, Dâmbovița ș.a.), în schimbul unei cote din minereul aurifer obținut, care mergea către domnie, fiind scutiți de alte dări. Când minereul aurifer a început să se împuțineze, rudarii au trecut la prelucrarea lemnului, material oferit din abundență de pădurile aflate în amontele râurilor, motiv pentru care aceștia nu au renunțat curând la forma de locuire și modul de viață izolat. Deși prelucrarea lemnului este cel mai trainic meșteșug din istoria rudarilor, practicat și în prezent de către cei mai vârstnici, din a doua jumătate a sec. XX, odată cu dezvoltarea construcțiilor economice inițiate de regimul comunist, mulți dintre rudari au trecut de la cioplirea lemnului la fabricarea cărămizilor. Astfel de meșteri rudari, care s-au specializat în producerea cărămizilor, am întâlnit în toate localitățile din sudul țării. O reconversie majoritară, a acestei minorități, către agricultură (în special, legumicultură) o descoperim însă în județul Olt.
Moțoc Stan, 80 de ani, rudar din comuna Scărișoara, jud. Olt
Dintre rudarii intervievați, s-au remarcat prin darul povestirii Bolovan Lelioara, 66 de ani (comuna Băbiciu), Moțoc Stan, 80 de ani (comuna Scărișoara) și Velea Ioana, zis Iulica, 77 de ani (comuna Fălcoiu). Copilăria și-au petrecut-o în bordeie, asemenea tuturor rudarilor ajunși astăzi la o vârstă înaintată. Daca bordeiele rudarilor întîlniți în localitățile aflate pe linia Dunării erau semi-îngropate, aici ele sunt descrise ca fiind construite la suprafața solului, din chirpici, cu un acoperiș din scânduri acoperite cu brazde de pământ sau coceni de porumb. Interiorul, sărăcăcios, oferea condiții modeste de locuire, conținând un pat din scânduri, acoperit cu rogojini sau cu saltele umplute cu paie, o cergă pentru învelit, o vatră cu coș și o lampă cu gaz. „În anul 1980, când am plecat ca de obicei după lemne“, ne mărturisește doamna Bolovan Lelioara, „am întârziat la întoarcere, deoarece luntrașul care ne traversa râul nu a mai vrut sa o facă din cauza nopții, iar cand am ajuns acasă lampa era stinsă și cei trei copii pe întuneric, din care cel mai mic avea doar două săptămâni. Podul lipsea pentru că autoritățile se temea ca rudarii să nu fure tot lemnul din pădure“.
Bolovan Lelioara și Bolovan Stan, rudari din comuna Babiciu, jud. Olt
Este o speță care oglindește zbaterile zilnice ale rudarilor, pentru asigurarea minimului necesar traiului familiei, în schimbul unei „croznii“ de lemne aduse de la pădure, obținând făină sau mălai. Bărbații ciopleau lemnul, schimbând obiectele lucrate cu alimente sau bani, hrana fiind completată și cu cele câteva păsări pe care le creșteau în jurul bordeiului. Cioplitul lemnului se făcea în general în sezonul rece, când rudarii modelau linguri, postăvi, găvane, scaune, suvelnițe pentru războaie, mosoare, măsuțe ș.a. Esențele de lemn foloite erau salcia, teiul, plopul, mai rar jugastru. Plopul era cel mai bun pentru albii, salcia crăpând mai des (Moțoc Stan). Lemnul era procurat de la proprietarii de păduri, fiind preferat cel de esență moale, ușor de lucrat, așa cum s-a menționat mai sus. Însă nu numai bărbații ciopleau lemnul. Pe lângă fuse, unele rudărese mai ciopleau și linguri.
Velea Ioana, zis Iulica, 77 de ani, rudar din comuna Fălcoiu, jud. Olt
Velea Ioana a lucrat linguri de la vârsta de 14 ani. Spune că a stricat multe linguri până a învățat, motiv pentru care la început lucra numai când erau părinții plecați de acasă, lingurile stricate fiind ascunse sub pat. „Mama mă certa când le găsea, dar tata îmi lua apărarea, spunând că așa se învață meserie“. O lingură se lua și de nouă ori la mână: se tăia lemnul, se spărgea, se „cărâmbea“, se cioplea, se tesluia, se croia, se scobea, se finisa și, în cele din urmă, se cresta (Moțoc Stan). Cele mai multe linguri erau lucrate în apropierea Rusaliilor, cererea fiind mare pentru pomeni. Astfel că, în timpul iernii se lucrau până la 7000 de linguri, rudarul Bolovan Stan (soțul d-nei Bolovan Lelioara) fiind „curtat“ de toți copiii din rudărie, care veneau la bordeiul său să îi asculte „beznele“ (poveștile), în timp ce acesta cioplea lingurile. Obiectele lucrate erau vândute atât în satele învecinate, dar și în târgurile aflate departe de casă, ca de pildă la Alexandria, Roșiori de Vede, Bragadiru, Drăgănești, Caracal, Osica de Sus unde mergeau cu carul tras de boi sau cai. În car intrau până la 50 de albii, dar și linguri, postăvi și fusuri, lucrându-se și în timpul petrecut la târgul respectiv. Nu era irosit nici timpul parcurs până la târg, rudăresele strigând pe drum „Linguri, fuse dragăă… postăvioare să vă dăm!“(Bolovan Lelioara). Vara, când rudarii lucrau mai puțin lemnul, munceau pământurile pentru boieri, obținând în schimb o parte din recolte, dar și paiele rămase, pe care le puneau în saltelele paturilor, acestea fiind schimbate anual. „Când mergeam la lucru, la câmp, lăsam copiii la căruță, unde mă așteptau până terminam treaba“ (Velea Ioana). În apropierea bordeielor, rudarii își construiau cuptoare rudimentare pentru pâine, săpate în malul de pământ. Un cuptor era folosit, pe rând, de către mai multe rudărese, ale căror locuințe se aflau în proximitatea cuptorului respectiv.
În deceniile 7-8 ale secolului XX rudarii au început să facă cărămidă pentru CAP –uri, dar și pentru propriile case, primele dintre acestea fiind ridicate în zona bordeielor. Casele construite din cărămidă arsă cuprindeau în plan două, cel mult trei încăperi, însă începând cu primii ani ai sec. XXI, când rudarii olteni au trecut printr-o nouă reconversie profesională, casele construite de aceștia le-au depășit prisosul. Moțoc Stan spune că rudarii din Scărișoara și-au cumpărat pământ în vatra satului, pe care îl cultivau cu legume. În primii 10 ani au cultivat în aer liber, după care, în urma slabelor recolte, au trecut la cultivarea în spații protejate – solarii. Prima recoltă a anului era varza timpurie și roșiile, apoi urmau gogoșarii, ardeii capia, castraveții ș.a. Legumele sunt comercializate prin sate, direct din căruță „urcând dealul Călinești“ (Bolovan Lilioara), dar și în orașe mari precum este Clujul și în piața Pucheni din București (Moțoc Stan). Cu banii obținuți, rudarii își dezvoltă activitatea, cumpărând pământ, și își construiesc case mari. Pentru a face față volumului mare de muncă, în urma extinderii solariilor, rudarii angajează oameni cu ziua, din rândul românilor. „Dacă în trecut lucram noi pentru români, acum aceștia lucrează în serele rudarilor“, ne spune Bolovan Lelioara. În timpul sezonului rece, când lucrările agricole sunt încheiate, tinerii rudari pleacă să lucreze în străinătate, o parte din banii obținuți fiind investiți în semințe și răsaduri pentru culturile de vară.
Rudarii au urmat confesiunea ortodoxă mai puțin din credință și mai mult din necesitatea de a se integra cu religia comunității alături de care conviețuiesc. La câteva decenii de la recunoașterea statului comunist a cultului penticostal în România, rudarii au început să adere, în număr mare, la religia bisericii neoprotestante, la o primă analiză sumară cauzele probabile ale acestei conversii constând în trecerea peste anumite momente grele în viață, cât și necesitatea unui control relativ asupra conduitei morale a rudarilor. Velea Ioana, rudăreasă din comuna Fălcoiu, ne mărturisește că a trecut la biserica penticostală pentru că i-a adus soțul pe calea cea dreaptă, acesta făcând abuz de alcool și neglijând problemele familiei.
Cu certitudine, rudarii sunt o minoritate cu o putere de integrare socială apreciabilă, fiind cel mai bine absorbiți în cadrul elementului românesc, din punct de vedere economic și profesional.
